Scufita rosie si alte povesti

Am inceput sa-i citim copilului povesti de pe la 2 ani. Sau poate si mai devreme, nu mai stiu exact. De obicei seara, inainte de culcare. Evident, ne-am orientat initial catre literatura 'clasica', catre bine cunoscutele povesti ale fratilor Grimm, ale lui Andersen si asa mai departe. Avem Scufita rosie, Alba ca zapada si celelalte in mai multe variante: naratiuni mai lungi, mai scurte, cu poze mai multe sau respectiv mai putine, carticele de buzunar sau ditamai ceasloavele, etc. In fine, cite nu am cumparat, cite nu am primit de la familie sau cunoscuti.. Si le-am citit copilului, cu constiinciozitate, ca sa-l 'familiarizam' cu lumea povestilor, sa fie 'la zi' cu literatura specifica virstei, sa cunoasca toate personajele respective, asa, ca toti copiii, nu?
Mai mult, am dus copilul la teatru, la Scufita Rosie. Am fost foarte inspirata si am cumparat bilete in primul rind, ca sa vedem mai bine. Ceea ce s-a si intimplat. L-am vazut pe Lup cit se poate de bine, de mi s-a lipit copilul cu spatele de scaun si a tras un racnet (lupul era un ditamai nenele inalt si extra solid ca sa poata sustine un cap de lup enorm, cu niste dinti imensi, mestesugit iesiti inafara). Mama empatica ce sunt, mi-am zis atuci ca am un copil cam sensibil, care trebuie 'intarit', sa invete adica ca in viata nu toate lucrurile sunt bune, senine si frumoase, ci uite ca exista si 'lupi' rai, exista si chestii nasoale in viata asta, si trebuie sa le facem fata. Nu?
Usor, usor (nu m-am grabit deloc, sa stiti..), am constientizat ca fac o mare si trista gogomanie, cu povestile astea, ale fratilor Grimm &Co. De fapt, povestile in sine sunt foarte ok, nimic de zis, numai ca NU sunt pentru copii mici.
Fratii Grimm, de exemplu, pe la 1800 si ceva, au cules povestile din popor si le-au publicat in cadrul unei lucrari stiintifice, de folcloristica. S-a intimplat apoi ca sa-i vina cuiva mareata idee sa le publice si respectiv sa le vinda ca povesti pentru copii (ca doar Alba ca Zapada, Scufita Rosie, Hänsel si Gretel etc sunt niste copii, nu?). Cu succesul pe care-l cunoaste toata lumea. Ati vazut cit de pline sunt bibliotecile si librariile de ele?
Despre ce e vorba in povestile astea de fapt? Care-i baiul? Unde e problema?
Pai hai sa vedem.
Sa luam Scufita Rosie, ca asta e.. preferata mea. Bunicuta este bolnava. Bunicuta locuieste singura, de partea cealalta a padurii. E singura, bolnava, departe. Cineva trebuie sa-i duca de mincare. Mama (retinuta probabil acasa de niste treburi urgente, care nu sunt pomenite in poveste) o trimite pe Scufita la bunica, cu cosul cu mincare. Singura, prin padure. Fara sa-i ceara parerea, s-o intrebe daca vrea sau prostii din astea. O trimite, pur si simplu. Scufita nu are nimic de comentat si, in inocenta ei, pleaca la drum, singura, prin padure, aparent neafectata de eventuala intilnire cu lupul (mama o instruise la plecare sa aiba grija de lupul cel rau). Asa cum trebuia sa se intimple, lupul, care o umarise o vreme ascuns pe dupa copaci, ii iese in cale si o intreaba curios cu ce treburi prin padure. Lupul este un actor desavirsit, stie sa se poarte cu copiii. E ca un nene binevoitor, asa, care insufla incredere. Astfel cum s-ar explica ca povestea nu mentioneaza nici o clipa cum ca Scufita s-ar fi speriat si ar fi inghetat de frica? Nu, Scufita raspunde politicos ca bunica e bolnava si ca a trimis-o mama cu un cos cu mincare. Uite, ii culege bunicii si un buchetel de floricele, ce frumos. Lupul, probabil infiorat pina in rarunchi de naivitatea omeneasca, isi joaca in continuare de minune rolul de lup in haina de miel, incurajind-o pe Scufita sa culeaga mai departe floricele. Dupa care isi ia la revedere, se duce rapid la casuta bunicii, o maninca pe bunica dintr-o inghititura (aici povestea nu ofera nici un detaliu, nu stim ce tertipuri a folosit lupul sa intre in casa, daca a a avut loc o lupta etc), se imbraca cu hainele bunicii, se aseaza in pat si o simuleaza pe bunica. Scufita ajunge la casa bunicii si da cu ochii de..bunica. Ei, aici este partea cea mai 'simpatica' a povestii, seamana cu un joc, asa, cam ca de-a 'ghicitul'. Ghici, ghicitoarea mea. Scufita intuieste ca ceva nu e in regula cu bunicuta ei, asa ca o tot intreaba: ca de ce are ochii asa de mari? urechile asa de mari? ..Lupul, actor pina in maduva oaselor, participa la acest joc cu intrebari si raspunsuri si da mereu raspunsul potrivit, menit sa o linisteasca pe Scufita (are ochii mari ca sa o vada mai bine, urechile mari sa o auda mai bine etc) Pina in momentul in care fie i se face foame (nu se saturase poate cu bunica), fie pur si simplu se plictiseste.. si atunci o maninca si pe Scufita. Dintr-o inghititura. Si se termina povestea. Nu, povestea nu se termina. Caci binele invinge mereu raul, nu-i asa? Mai ales intr-o poveste pentru copii. Printr-o turnura fericita a sortii, apare in scena si binele, intruchipat in persoana vinatorului, care despica burta lupului, de unde ies, fericite si nevatamate, Scufita si bunicuta. Si maninca la final toti trei cite o prajiturica (cel putin asa scrie in cartea noastra, versiunea in limba germana).
Daca nu v-ati saturat de povesti de groaza adormit copiii, atunci sa mai povestesc una. Hänsel si Gretel. Ei bine, pe linga asta, Scufita Rosie este mic copil si de-a dreptul nevinovata, prin comparatie. Familia lui Hänsel si Gretel traieste intr-o crunta saracie. Sunt asa de saraci, inca nu le mai ajunge mincarea. Nestiind cum s-o scoata la capat, mama ii propune tatalui sa lase copiii in padure, in voia sortii. Socoteala mamei este simpla: decit sa moara cu totii de foame, mai bine sa scoata din ecuatie copiii. Doua guri sunt mai usor de hranit decit patru, nu-i asa? Copiii sunt in crestere si maninca mult.. Ce e interesant e ca in unele variante ale povestii mama este mama 'buna', adica biologica, iar in altele este mama 'vitrega', adica implicit rea (asta dau de inteles toate povestile pe care le cunosc eu). Nu stiu care varianta este mai nasoala, aia cu mama vitrega (unde copiii suferisera deja o trauma, a pierderii mamei biologice) sau cu mama 'buna' (care actioneaza ca o mama 'vitrega')? In sfirsit, femeia stie ce vrea si il bate pe barbat (tatal biologic al copiilor) la cap, pina il convinge. Desi el nu ar fi vrut, s-a impotrivit oarecum etc. Dar poti sa te pui cu gura femeii? Nu, nu poti. Tatal cedeaza si planuiesc amindoi cum sa scape de copii. Planul, ingenios si promitator, este pus in aplicare. Se duc cu totii in padure. Parintii isi lasa copiii singuri intr-o poiana, spunindu-le sa stea acolo cuminti, ca ei se duc sa taie lemne. Dupa care isi iau picioarele la spate si pleaca acasa. Din pacate pentru ei, Hänsel stia despre ce e vorba, caci trasese cu urechea. Copiii se intorc acasa, pe drumul marcat cu pietricele albe din buzunarul lui Hänsel. Mama (vitrega sau poate chiar cea buna) nu se da batuta. Copiii sunt dusi pentru a doua oara in padure (sub acelasi pretext, al taiatului de lemne) si lasati iarasi singuri. De data asta norocul este complet de partea parintilor, caci mama avusese (diaboleasca) intuitie sa inchida usa casei in noaptea in care planuia cu tatal a doua tentativa de a scapa de copii, asa ca Hänsel nu a reusit sa se mai aprovizioneze cu pietricele. La aceasta a doua incercare am remarcat un amanunt interesant in poveste: ca sa fie mai credibili, parintii simuleaza taiatul de lemne, legind o creanga de un copac, creanga care se leagana in bataia vintului si face poc poc, ca si cum cineva ar da cu toporul. In sfirsit, copiii nu mai gasesc drumul spre casa. Speriati si infometati, Hänsel si Gretel ratacesc prin padure pina dau de... ce credeti?.. casa de turta dulce a vrajitoarei. Vrajitoarea joaca si ea initial teatru: le ofera copiilor mincare buna, bautura, si paturi moi pentru noapte. A doua zi, isi da, evident, arama pe fata: pe Gretel o face slujnica in casa, iar pe Hänsel prizonier (este inchis intr-o cusca). Iar de aici incolo povestea insiruie o suma de orori: Gretel este obligata sa gateasca pentru fratele ei mincare buna, pentru ca Hänsel sa se ingrase (vrajitoarea avea de gind anume sa se ospateze din carnea lui). Zilnic, baiatul trebuie sa intinda degetul vrajitoarei, ca aceasta sa verifice daca s-a ingrasat suficient. Hänsel profita de miopia femeii si ii intinde de fiecare data un oscior, ca sa para slab. Din pacate, trickul nu tine prea mult, caci vrajitoarea se plictiseste sa tot astepte. Asa ca o pune pe Gretel sa pregateasca ceaunul (unde sa fiarba Hänsel). Pe Gretel insasi incearca s-o pacaleasca sa se apropie de gura cuptorului, ca s-o impinga acolo si s-o faca, foarte probabil, friptura. Deci meniu complet: supa si friptura. Din fericire, Gretel este isteata. Se preface ca nu stie sa faca focul. Vrajitoarea se vede nevoita sa-i arate ce si cum, asa ca se apropie ea de gura cuptorului. De aici incolo lucrurile decurg bine pentru copii. In sfirsit! Gretel o impinge pe vrajitoare in cuptor si scapa astfel de ea. Copiii isi umplu buzunarele cu banii si bijuteriile vrajitoarei si, dupa alte citeva mici si nesemnificative peripetii, ajung in cele din urma la casa lor, unde isi reintilnesc tatal si impreuna cu care duc o viata fericita si lipsita de griji. Ca povestea sa fie si de partea binelui si a dreptatii, se mentioneaza ca mama disparuse intre timp din peisaj; fie murise, fie fusese alungata de tatal cel plin de remuscari (in functie de varianta povestii).
Daca nu v-ati saturat nici acum de povesti, sa mai luam una: Alba ca Zapada.. Ha ha, am glumit, bineinteles. La ce bun? Ce chestii simpatice si pline de tilcuri sa ma evocam aici? Ca Alba ca zapada isi pierde de mica mama naturala? Ca mama vitrega este invidioasa pe frumusetea fetei, asa ca trimite vinatorul in padure sa o omoare? Nu numai sa o omoare, dar sa se si intoarca cu inima ei, drept dovada! Ca mai incearca ea insasi de trei ori sa o ucida (folosind diverse siretlicuri)? Ca Alba ca Zapada se ineaca cu o bucata de mar otravit, este apoi considerata moarta de pitici, pusa de ei intr-un sicriu si jelita pina in ziua cind o gaseste printul si o salveaza?
Dar bine, va zice cineva. Toate povestile astea au totusi un sfirsit fericit. Un Happy End, ca la carte. Binele invinge raul, de fiecare data. Oricit ar fi de grele si oribile incercarile, personajele pozitive biruiesc intotdeauna, iar personajele negative o iau pe coaja. Asta ar fi mesajul de transmis copiilor, nu?
Ok, daca nu am fost destul de explicita, s-o luam de la capat, cu prima poveste. Sa recapitulam asadar intimplarile din Scufita Rosie. A fost o data ca niciodata o Scufita Rosie..

Close Moon

@ by P.N.

Nu sunt un astronom amator si nici macar un ghicitor in stele. Am aflat, ca mai toata lumea, din presa, ca pe 14 noiembrie urma sa se produca un eveniment astronomic interesant si rar (rar relativ la durata de viata umana..). Luna avea sa fie cel mai aproape de Pamint, ultima data intimplindu-se aceasta acum vreo 70 de ani.
Nu mi s-a parut cine stie ce veste. Nu mi-am propus sa urmaresc live fenomenul (vremea nefiind promitatoare unui cer senin). Stiu doar ca am vazut citeva poze pe Internet, unele frumoase, altele de-a dreptul kitschoase, multe cu siguranta photoshopate, care ilustrau o luna fie stralucitor argintie, fie palid galbena, in orice caz enorma, pozitionata usor deasupra orizontului, flancata de niste munti impunatori, castele medievale sau strabatuta de zborul unui pescarus insomniac, in sfirsit, in functie de inspiratia sau norocul artistului fotograf. Am citit deasemenea ca enormitatea lunii este o iluzie optica care se obtine cind luna este la orizont si privitorul are in fata si alte obiecte de genul copaci, cladiri si asa mai departe. In realitate, luna este cam cu 14% mai mare decit in restul timpului.

Ce am facut in adolescenta? Nimic.

Acum citeva zile, discutam intr-un grup restrins despre anii adolescentei noastre. Un coleg a facut remarca ca in liceu, deci in apogeul adolescentei practic, a pierdut foarte mult timp. Cum adica, l-am intrebat, cum ai pierdut timpul? Ok, sa zicem ca la scoala ai pierdut o gramada de timp (ma contrazice cineva?), insa cind erai acasa, ce faceai? Nimic, a raspuns. Nimic. Cum nimic? am insistat. Nu se poate, trebuie sa fi fost ceva acolo, o pasiune sau un interes pentru o activitate oarecare, intelectuala, sportiva, orice. Nu, nimic. Absolut nimic..
Citeva clipe mai tirziu, mi-a picat fisa ca de fapt cam vorbeam cu mine insami si tot eu imi dadeam raspunsurile, prin gura altcuiva. Chiar asa. Ce am facut EU in anii liceului, ai adolescentei, care ar fi trebuit sa fie, teoretic, cei mai interesanti si mai promitatori ani de viata? Spontan imi pot da un singur raspuns: nimic. Nu am facut nimic. Despre scoala nu am decit niste amintiri sterse si lipsite de glorie, ca sa nu zic altceva, iar despre timpul meu liber nu sunt in masura sa spun ca l-am valorificat, respectiv umplut cu lucruri demne de tinut minte. Cu siguranta ca faceam si eu ceva, inafara de temele pentru acasa.. Cu siguranta am citit citeva carti, am rezolvat probleme la matematica (!), m-am uitat la filme si alte chestii marunte, de rutina. Insa nu am avut nici un hobby, nici o activitate care sa ma absoarba, sa ma fascineze, care sa ma marcheze 'pe viata', intr-un sens pozitiv. Singurul lucru 'semnificativ' pe care mintea mea l-a creat a fost o depresie severa, care era sa ma duca pe partea cealalta.
Daca nu ar fi asa de trist, as ride strimb, ca de o gluma proasta.
Poate se merita efortul sa ma intorc in timp, sa fac adica o anamneza, poate oi gasi totusi ceva acolo, ceva bun, care a incoltit, prevestind o vocatie, un drum de urmat. Sa caut concentrat, printre fragmente de amintiri, asa cum scurma gaina in pamint, sperind sa dea peste un vierme mare si gras, sau macar peste unul mic si slab, care sa-i satisfaca foamea de carne..
Caci spontan, asa cum am mai spus, pot spune ca in toata adolescenta mea nu am facut nimic. Nimic. Nimic.. Nimic.. Nimic..

Insula intelepciunii

Azi am realizat cit este de greu sa fii mereu intelept intr-un mediu ostil intelepciunii. Obosita sa fie permanent in alerta, respectiv supusa des incercarii, intelepciunea mea si-a permis azi o pauza. S-a dus in parc sa se plimbe, sa se relaxeze si sa manince o inghetata. Lasindu-ma vulnerabila, am luat-o direct in freza, si din pacate nu numai eu, ci si copilul meu, ceea ce a fost aiurea.
Mi-a venit atunci sa fug dupa intelepciunea mea in parc, s-o cert zdravan ca pe cineva care a facut o mare prostie, s-o arunc apoi pe spate ca pe un sac si sa plec cu ea pe insula lui Robinson Crusoe. Sa stau acolo cu ea pe umar, ca Robinson cu papagalul lui, si sa meditam amindoua la sensul existentei, sperind in acelasi timp sa nu ne manince canibalii.

Pisica si clopotelul

Acum citeva zile ne plimbam noi asa agale printr-un tirg (din seria popularelor Flohmarkt, pentru cine cunoaste..) si, mai in gluma, mai in serios, am achizitionat un obiect - un clopotel de alama. Ideea era sa-l folosim pentru a chema lumea la masa. Adica in loc de clasica strigatura (repetata) 'Hai la masa', sa ma apuc sa.. clopotesc. Ar mai fi fost desigur si varianta cu un gong (mai exotic, mai spectaculos) sau cu trianglu (dragut, dar poate nu asa de efectiv), insa obiectele astea din pacate nu erau in oferta tirgului din ziua respectiva.
Am achizitionat asadar un clopotel. Ne-am amuzat pe rind zdranganind din el. Ajunsi acasa, am constatat ca pisica was not amused. At all. Prima reactia a ei la zgomotul cel strident a fost de animal in alerta, cu urechile ciulite, ochii larg deschisi, pupilele dilatate, parul ridicat periuta de-a lungul coloanei. Culmea, nu a fugit, nu s-a ascuns, era doar intrigata/speriata de un potential pericol, pe care nu reusea sa-l inteleaga, sa-l identifice. Cred ca ar fi dat orice sa incetam.

Pisica si un soricel cu botul lung si ascutit

De curind, pisica s-a reintors la simplitate, la o alimentatie naturala 100%, fara E-uri, conservanti si arome artificiale. A devenit raw-carnivora, adica. A inceput sa-si procure singura mincarea, direct din natura, si s-o consume fara nici o procesare termica. Proaspat prins, proaspat devorat. Uimitor, nu? Nici nu am inscris-o la un curs de nutritie si nici n-a citit vreunul din blogurile de alimentatie naturala/sanatoasa din lista mea de Favorites. Minunea s-a intimplat datorita instinctului de supravietuire. Adica, in momentul in carea foamea i-a bagat gheara in stomacel, s-a activat programul de vinatoare. Vinatoare de soricei si pasarele, cum scrie la carte. Meritul (indirect) apartine, bineinteles, tot stapinilor ei. Stapini care, citeva zile la rind, din diverse motive concrete, nu au reusit sa dea pe la magazin ca sa refaca stocurile de conserve, hranind pisica cu resturi de snitel (best case), spagheti, bucati de brinza, oua fierte, orez cu lapte, prajitura zebra si, citeodata, cu castraveti si masline (din salata, ca are ulei). In fine, cam ce aveam si noi la masa. Se pare ca nu a fost deloc multumita, asa ca a trecut la fapte ca sa rezolve problema.

NU carti, NU CD-uri, NU puzzeluri

Ma pregateam sa plec intr-o deplasare de servici, care presupunea si o innoptare departe de casa. Pentru a atenua tristetea copilului, confruntat cu neasteptata despartire de mama (i-am spus in ultimul moment ca plec, o idee nu prea stralucita), i-am promis ca ii aduc un cadou la intoarcere. Bineinteles, am intrebat-o ce si-ar dori. "NU carti, NU CD-uri, NU puzzeluri", veni prompt raspunsul. Oarecum incurcata (caci exact cele trei chestii erau pe lista mea de optiuni), am repetat intrebarea. 'Bine, atunci. Da' ce?'  'Pai o jucarie sau un animal de plus..", clarifica copilul. Si ce i-am adus in final? Doua carti, evident. Intr-o limba pe care copilul nu o cunoaste.. (Mamele sunt niste fiinte imposibile, rele si mai naspa decit doamna invatatoare.)

Daca ma cauti, eu sunt undeva

Din motive usor de identificat, copilul incepe sa plinga. Un plins zgomotos, din acelea unde e greu de spus cit la suta este sincer si cit este usor teatral, pentru public. Publicul fiind, ca de obicei, mama si pisica. Mama initiaza citeva tentative de a identifica copilul ascuns (bine) undeva prin casa. Fara succes. Caci copilul se opreste din plins cind realizeaza ca mama este prin apropiere si reporneste hohotele cind banuie ca mama s-a indepartat suficient. 'Hai, unde te-ai ascuns? Iesi afara, sa vorbim.' Reactie zero. Mama renunta la cautare, stiind din experienta ca o pauza este benefica pentru toata lumea. Asa ca se intinde pe canapea, alaturi de pisica, si face ce face si pisica, adica adoarme. O trezesc niste fosnituri la spate. Si anume ii fusese livrat un plic. In loc de adresa, pe plicul improvizat dintr-o foaie de hirtie, scrie, cu rosu, urmatorul text:"Mama such mich wenn du Lust hast"/ "Mama, cauta-ma, daca ai chef". Plus un cap de pisica, cu o fizionomie trista. Inauntru, gasesc trei bilete, toate cu acelasi mesaj: "Wenn du mich suchst, ich bin irgendwo", adica "Daca ma cauti, eu sunt undeva". Alaturi este desenul unei fetite triste, in lacrimi (cite trei lacrimi mari pe fiecare obraz). Si un smiley suparat, de care primesc copiii la scoala cind gresesc tema. Doamne, daca toate mesajele semenilor nostri ar fi asa de clare..